Povestea iepuraşului de pluş

Ce s-ar întampla dacă ne-am da toţi măştile jos şi am deveni noi?
Povestea iepuraşului de pluş ne învaţă o lecţie uimitoare. În timpul unei conversaţii dintre iepuraşul de pluş cel nou şi un căluţ vechi ponosit, iepuraşul întreabă :

- Ce înseamnă “să fii real” ? Să ai înăuntru chestii care sună şi o ventuză care se lipeşte?
- A fi real nu se referă la modul în care eşti făcut, răspunse calul. Este ceea ce ţi se întâmplă când un copil te iubeşte într-adevăr.
- Şi doare, întrebă iepuraşul ?
- Uneori, spuse calul. Dar când eşti real, nu te superi dacă eşti rănit !
- Şi totul se întamplă dintr-o dată, mai întrebă iepuraşul ?
- Nu , spuse calul. Durează mult timp. De aceea nu li se întamplă des celor care se strică uşor, au margini ascuţite sau trebuie păstraţi cu grijă. În general, până când devii real mai tot părul ţi-a căzut de la atâta mângăiat, îţi cad ochii, articulaţiile îţi slăbesc şi devii forte ponosit. Dar toate astea nu contează căci oadată ce devii real, n-ai cum să fii urât, ci doar cei care nu te înţeleg aşa te văd aşa.
urât, ci doar cei care nu te înţeleg aşa te văd aşa.

tradus din Margery Williams

nu vreau niciun "bun rămas"...

E noapte. Strada pe care am stat pare că a rămas în urmă să mă poată plânge singură. E ciudat că te îndrepţi mereu spre altceva. Sau poate eşti nevoit să o faci !? Uneori viaţa îţi împachetează, vrei – nu vrei, bagajele. Maşina goneşte nebună…eu mă întreb ce am lăsat oare în urma mea ?

Ce am învatat din tot ce am trăit ? Îmi va fi dor ? Sau voi răsufla uşurată că am plecat ? Am pus în bagaj toate amintirile? Sau pe unele am preferat să le uit închise în cufărul din spatele casei ? Simt cum întreaga mea fiinţă o ia şi ea la fugă, odată cu toate, prin noaptea rece.

Ca şi când ar fugi de ceva anume. Sau poate fuge pe bună dreptate. Poate chiar vrea să dispară din oraşul ăsta odată cu bagajele ei. Niciodată nu şi-a găsit locul aici. Întotdeauna a ştiut că : she dosen’t belong here.

Sa nu ai asteptari!

Sa nu astepti nimic. Nici soarele, nici ploaia, nici ziua de maine, nici urmatorul minut. Nimic. Nici sa ti se intoarca bine pentru bine. Sinceritate pentru sinceritate. Iertare pentru iertare. Bunatate pentru bunatate. Nimic. Sa nu astepti iubirea. Sa nu astepti iubitii.

Sa nu astepti nici macar sa fii iubit. Bucura-te de ce ai acum. Aici. Nu de alta dar daca astepti nimic, ai sa fii dezamagit de nimic. Daca astepti ceva, ai sa fii dezamagit de ceva. Asa ca: fericit este cel ce nu asteapta nimic, pentru ca el nu va fi dezamagit niciodata.

De ce pleci?

De ce ajungi să eviţi unii oameni? Pentru că nu mai crezi în zâmbetul lor. În vorbele lor. În ochii lor. În inima lor. Ei nu o să înţeleagă nimic din asta şi o să creadă că i-ai lăsat, din superficialitate, cu ochii în soarele dezamăgirii. Dar o să le explici cândva. După o vreme. După ce vei ajunge suficient de puternic. Sau poate nu o să le explici nimic niciodată. Cert e că alegi să pleci, un timp, tocmai pentru a ţi-i putea aminti frumos. Pentru a-i putea păstra în mintea şi în inima ta, exact aşa sinceri cum i-ai perceput tu. Aşa cum i-ai iubit. Pleci, tocmai pentru ca ei să nu aiba ocazia de a-ţi demonstra de prea multe ori că nu sunt aşa. Pleci, pentru ca atunci când îi zăreşti din întamplare să le poţi zâmbi cu drag. Pleci şi pui în cufărul uitării toate lucrurile cu care ei te-au rănit, conştient sau nu. Pleci, închizi cufărul şi înghiţi cheia. Iar când îţi revine chipul lor în minte îţi place să crezi că şi ei te-au iubit, dacă nu mai mult, măcar atât cât i-ai iubit tu…chiar şi dacă, poate, nu a fost aşa.

P.s. I & C

Să treci cu vederea, să acoperi, să ierţi, să uiţi...

Există amintiri care dor ca nişte cuţite uitate în carne. Moartea cuiva drag, trădarea unui prieten, şi înca alte câteva care nu se spun decât sufletului nostru. Crezi ca o să le uiti uşor, o să le ierţi si o să pleci grăbit mai departe. Că o să te obişnuieşti cu ele şi punct. Dar nu. Există momente în care le simţi înca înfipte în tine. Şi de fiecare dată când te lovesti de vreun perete, sau te atinge în treacat cineva…toate durerile revin şi trebuie să o iei de la capat. Să te lupti cu acelaşi leu pe care îl credeai demult doborât. Şi îţi dai seama că te-au obosit. Toate. De-a dreptul...te-au epuizat. Nu mai poţi. Şi atunci alegi fie să îţi plângi în pumn de milă la orice pas, fie să te arunci iar pe acei genunchi care s-au zdrelit de atâta aşezat prea dintr-o dată şi să spui : ajută-mă. Poate e cea mai viabilă soluţie, cea mai liniştitoare. Uneori, iertarea, pare un proces mai greu decat am crede. Dureros de greu. Şi ce e mai dureros e că nu se întamplă o data şi gata. Te-ai aruncat pe genunchi, Cel ce poate mai mult decât poti crede sau gândi tu, îţi dă o mână de ajutor şi gata. Nu, e chinuitor de dureros tot timpul asta în care trebuie să te ierţi,sa ierti, să uiţi şi să mergi înainte. Şi asta pentru că frecvenţa gândurilor pare a se intensifica cu cât se instensifică şi cea a zdrelirii genunchilor. De parcă cineva nu ar fi multumit de faptul că nu îţi plângi singur de milă, că nu a reuşit să te doboare de tot. Şi că dacă tot apelezi la Altcineva să îţi vindece rănile, s-ar putea să devină el acela care îşi roade unchiile, nu de alta dar îi sunt extrem de lungi uneori. Iar cât despre tine, ai să întelegi mai usor ca în viaţă trebuie să fii pregatit să treci cu vederea, să acoperi, să ierţi, să uiţi, fiindcă cei din jurul tău sunt oameni.

Traieste ca si cum cel drag ar muri maine

Traieste ca si cum ai muri maine, suna o zicatoare. Nu m-as hazarda sa-i spun proverb pentru ca nu determin o cantitate suficienta de intelepciune batraneasca in fraza cu pricina.

Dar eu vin si propun un exercitiu mult mai greu.

Traieste ca si cum cel de langa tine ar muri maine.

Mie asta mi se pare un exercitiu de-a dreptul complicat. Pentru ca presupune un filon al invataturii crestine care noua nu ni se mai preda de vreo douazeci de ani. Presupune uitare de sine, abdicarea de la orgolii cotidiene si iubire pentru aproapele tau.

E un exercitiu dur care ne pune entitatea pe locul doi. Un exercitiu in care nu pleci din pole position. Cursa este multumirea celui de langa tine. Probabil insa ca satisfactia e greu cuantificabila.

Cine poate sti cata fericire a simtit Iisus pe cruce cand l-a rugat pe Dumnezeu sa ne ierte pentru inconstienta?

Traieste ca si cum cel drag ar muri maine. Fie si pentru zece minute.

Tudor Chirila

Anecdota unui om!

Ruine de vise e inima ta,
Cetate pierduta-n pustie,
Iubirea te cere si ura te vrea
Iar tu esti o ora tarzie!

Ai ganduri ciudate, iluzii ce mor,
Ai vise ce-apar intr-o doara…
Le uiti cand zaresti alt decor
Si inima spre-alt meleag zboara.

Nu stii sa iubesti sau poate nu vrei
Sa gusti ce-i iubirea curata,
Ti-e frica s-alergi inspre mrejele ei
Si inima-ti zace uitata.

Un vis ciudat iti pare viata ta...
Si-atatea vieti in fiecare zi traiesti
Ca te-ai ascunde uneori de ea
Asa adanc incat sa nu te mai gasesti

Nebun ca visezi, ca gandesti si doar taci!
Nebun ca nu stii ce-ti doresti!
Si-n toate pe cate in viata le faci…
Nebun ca nu-nveti sa stii sa iubesti!

Daniela Bojor